Scurtă poveste despre impunere şi negociere.
Sau omida in cocon care învaţă o limbă nouă, de iubire şi colaborare.
Un copil ajunge la primul hamac, al doilea impune, trage, vrea să muşte şi se aruncă în hamac în locul lui. Da, vrem Regatul Iubirii şi Colaborării, dar asta ia timp. Povestea lui “trebuie să împarţi, acum!” nu a ajuns la pădure ca impunere din partea adultului care e aşteptat să facă dreptate. Deci, creierul pre-frontal al copiilor fiind încă imatur și blocat în astfel de momente pe emoțional (sistem limbic), intervenția pedagogică a oprit in primul rând escaladarea violenței (lor le e greu să se oprească singuri). Negocierea a obţinut apoi doar puţin timp ca primul să aştepte şi să-i dea răgaz celui de-al doilea să fie pregătit să împartă.
.
Focusul celui rămas fără hamac prin impunerea celuilalt se mută pe al doilea hamac temporar liber, la care se intoarce al treilea copil ce tocmai stătuse in el. E rândul “victimei” care a pierdut primul hamac să fie acum in rol impunător pentru alt copil. Jocul dominaţiei se invaţă rapid. Îi dăm timp din nou. “Vezi că suferă fetiţa că ai luat hamacul pe care il folosea ea?” Da! “AI putea acum să te muţi in hamacul liber ?” NU, il vreau pe asta acum!” Nici cea de-a treia fetiţă însă nu vrea celălalt hamac liber. Altfel de impunere, asta cu lacrimi, fără pumni.
.
Avem acum trei copiii care impun doar voinţa lor, fără să ia in considerare pe ceilalţi. Stăm cu toţii. Nu mutăm atenţia pe altceva. Devine o conversaţie de grup, în care prin intrebări deschise mutăm atenția intre protagoniști, sentimentele și cerințele lor care sună a impuneri. Apoi prima fetiţă care a impus celui de-al doilea, atinsă de nefericirea celei de a treia fetiţe, hotarăşte să elibereze pentru ea primul hamac. Asta il determină şi pe băiatul al doilea să fie rezonabil să se mute el in primul hamac astfel incât fetiţa a treia să fie fericită cu hamacul pe care tocmai il folosise.
.
“Ai vrut să impui şi tu, doar ce vrei tu când nu ai vrut să iei hamacul liber, nu-i aşa? ii spun fetitei de 2 ani din hamacul al doilea”. “Da, spune ea, dar tu mă ierţi.”, răspunde. Clar, ştie despre ce vorbeşte la doar 2+ anişori. Prima fetiţă, de 4,5 ani la runda de reflecţie finală:
“Imi pare rău că ne-am certat pe hamace. Puteam să mă joc mai mult, in loc să pierd timpul cu ceartă.”
Deci a învățat ceva singură, fără morală. Sunt șanse să integreze această invățare rapid. (Nici copii nu adoră morala, de altfel, pe întrebate.)
Şi dacă nu ne-am grăbi:
1. Să ii forţăm pe copii să împartă de politeţe când nu sunt pregătiţi?
2. Să mutăm repede atenţia pe altceva pentru cel care suferă ca să îi distragem atenţia de la conflict şi dăm impresia că soluţia e in satisfacerea imediată a oricărei alte dorinţe?
3. Să etichetăm în “rău” şi “bun” comportamentele de impunere şi control – fie prin violenţă fie prin plâns?
4. Să găsim rapid o soluţie de compromis călduţ in care fiecare parte e mulţumită doar pentru că şi celălalt pierde ceva şi niciunul nu câstigă total.
.
Rămâne atunci să:
* ne imprietenim cu vocile din interior care vor să lovească, muşte, apărând un teritoriu, ca să ţină ceva doar pentru sine (şacalul din comunicarea nonviolentă)
* ne dăm timp pentru exprimare şi ascultare sentimente şi nevoi dincolo de poziţii impuse – “vreau asta şi doar asta, ACUM! “(cu inima mare şi deschisă a girafei din comunicarea nonviolentă)
* pentru ca, după conectare, să găsim creativ cele mai bune soluţii pentru toţi cei implicaţi, dincolo de orice ar fi fost posibil iniţial.
.
Dacă începem cu asta de la grădiniţă, credeţi că vom mai avea atât de mulţi adulţi care se întorc la vârsta emoţională de 4-5 ani atunci când sunt in conflict?